Dimineaţa mă trezesc la primele raze de soare. Mă aşez pe marginea patului şi îmi frec ochii. Mă uit peste umăr… ea încă doarme. Zâmbesc. Cu toate că nu e machiată şi are părul puţin ciufulit, pentru mine este cea mai frumoasă din lume. O iubesc! Mă apropii de ea şi o sărut uşor pe frunte. Mă ridic şi plec înspre bucătărie, având grijă să nu fac prea multă gălăgie. Îmi fac un ceai cald, iau cana şi mă duc la fereastră.

Mă uit în gol şi mă gândesc… “O iubesc…”. O iubesc când râde, o iubesc când plânge, o iubesc când e lângă mine, o iubesc când e departe, o iubesc şi în somn. Inima îmi saltă atunci când ne ţinem de mână, timpul parcă se opreşte în loc atunci când ne sărutăm, nimic nu mai contează atunci când suntem unul în braţele celuilalt. Mi se înmoaie picioarele când o văd ieşind de sub duş, cu pielea toată roz, părul ud şi doar cu un prosop pe ea. Când face o boacnă, îmi place la nebunie expresia feţei ei de copil ce caută iertare. O iubesc când se alintă, o iubesc când e serioasă. În nopţile în care stăm goi în pat, ne simţim de parcă am fi singurii oameni de pe planetă. Atunci când îmi apare în vise îmi doresc să nu mă mai trezesc din somn. Am să o iubesc şi atunci când faţa ei îi va fi acoperită de riduri, iar părul ei mătăsos va deveni aspru şi lipsit de culoare. Tot a mea va fi şi eu tot al ei voi rămâne.

Încerc să îmi aduc aminte de ziua în care am văzut-o prima dată… O aud. Nu mai doarme. Vine în bucătărie îmbrăcată doar cu un tricou de-al meu. Eu nu schiţez nici un gest. Se apropie de mine, mă apucă de mijloc şi mă îmbrţişează uşor. Mă uit la ea şi tac. Nu am ce să-i zic din ceea ce nu ştie deja.

O iubesc pentru că sunt un romantic, o iubesc pentru că nu o cunosc, o iubesc pentru că abia aştept să o întâlnesc, o iubesc… pentru că sunt eu.